April 3, 2012 – 3:38 pm
…………..
Duminica, am fost, impreuna cu
Cristian Sutu, fotograf la evenimentul de lansare al noului
Beetle. Adica Broscuta de la Volkswagen. Pe scurt, echipa extraordinara adunata de
Premium Communication a facut o minune : spre pranz, fetele au intrat in showroom la
Porsche Bucuresti Nord, cu ferma convingere ca sunt blogarite. Spre seara, au plecat acasa printese. Daca nu credeti…, cititi ce-au scris. Farmecul rezista! Iar in poveste n-am intalnit-o pe Cenusareasa.
N-am mai scris pe blog de aproape o luna… m-am gandit eu asa… sa incerc sa citesc mai mult decat scriu. Si, cum in timpul asta am adormit cu suficiente carti in mana, m-am gandit ca evenimentul de duminica merita ”cateva sute de semne” (!).
Intai pentru a multumi
Soranei ca la evenimentele organizate de ea ma simt fotograf in Europa. Mai precis, primim cu cateva zile inainte programul, desfasuratorul, numarul de cadre, care e directia si spre spre ce se indreapta emotia. Adica tot absolut, pentru ca noi sa ne facem doar treaba. Restul, astia de organizati evenimente, se AUDE ?
Apoi, pentru ca intalnirea cu noua broscuta m-a starnit sa fac ce-mi place mie mai mult : sa rup o bucata sanatoasa din copilaria mea si sa povestesc de unde pleaca relatia mea cu simpatica “masinuta”. Poate si pentru ca altceva n-as fi in stare sa scriu in materie auto. De obicei, roata de rezerva mi-o gaseste amicul rugat sa-mi repare pana… Si de-o parcare laterala mi-e prea lene, daca n-am minimum zece metri la dispozitie!
Am copilarit in orasul cel mai apropiat de Bucuresti dintre orasele neinsemnate ale tarii. Oras insa autentic, cu istorie, si nu invartit ad-hoc in jurul vreunei fabrici de tevi. Mai precis in blocul 27, Cartierul de Nord. Destul de marginas, incat sa pot vedea pe geam, primavara, tractoarele la arat.
Pe la 6 ani, am inceput sa primesc bilet de voie scris si semnat de sor’mea , adica un fel de pasaport valabil la gradinita. In baza caruia, cu cheia de gat , putem pleca, la pranz, acasa. Adica la bloc, la scara B. Planeta mea, impartita in 5 continente, de la A la E. Sa nu credeti ca trecerea anilor mi-a largit universul. Si-acum as intra in panica, m-as imbolnavi instantaneu de agorafobie sau m-as inchipui un gandac rasturnat cu zecile de picioare in sus, daca cineva m-ar pune sa traiesc intr-o casa pe pamant.
- vecini, adica oameni si masini
Cand eram copil, mintea mea era organizata mult mai cartezian decat acum. De la inceput, pe locuitorii planetei Bloc 27 ii impartisem in categorii si-n functie de asta imi alegeam felul cum (nu) le spuneam buna ziua sau cum imparteam biscuitii Chindia cu odraslele lor. Acum imi dau seama ca aveam criterii aproape sociologice : reactia la tipetele noastre de copii, la joaca sau la mingile in ferestrele lor, gradul de indiferenta cu care luau in picioare munca noastra de constructori exact in mijlocul aleii, placerea cu care primeau o punga de apa pe costum sau salopeta , vara la 35 de grade; cata guma de mestecat imparteau copiilor palnetei dupa calatoriile lor in statele membre ale tratatului de la Varsovia sau, doamne fereste! alte tratate. Si desigur, masina personala, cam 10-12 in tot blocul.
1) ingineri, subingineri, alte cadre medii la fabricile din oras : de obicei invizibili pentru noi copiii; nici nu ne mangaiau pe crestet nici nu tipau daca faceam zgomot. Tin minte doar ca intrau in scara blocului mai mereu cu bucati de fiare , table …etc pe care duminica le inghesuiau pe portbagajul daciei albe si le duceau la tara. Da, aveau Dacii albe de care erau foarte mandri.
2) Profesori, pensionari, fara ocupatie certa : astia erau cei mai dificili. Aveau mult timp liber, de obicei ne monitorizau dupa perdele sau atacau direct cand faceam galagie. Nu pareau foarte preocupati de ceva anume… poate mai citeau… habar n-am. Nu aveau masina… sau parca unul, cel mai frustrat de viata, un trabant.
3) Inginerul tanar de la otelarie: asta era cel mai misto, tot timpul era imbracat in blugi si geaca si venea acasa tarziu, dupa ce intram noi in casa. Il simteam dupa cum auzeam programul la Europa Libera, tare, in tot blocul. Intr-o duminica, o fata care era la el mi-a dat un sirop foarte bun. N-am mai vazut-o de-atunci… dar mi-au ramas in cap fotoliile lui cubiste si magnetofonul. Avea Oltcit.
4) Extraterestrii : erau vecinii de la scarile D si E … pe unde ajungeam foarte rar; intamplarea face ca nu aveau copii… asa ca pentru mine au ramas un mister.
5) Patiserul de la 4 : pe el il iubeam cel mai mult. Avea o Mobra pe care o repara zilnic cateva ore in fata blocului. Il placeam din cel putin patru motive : facea mai mult zgomot decat noi’; in permanenta ne punea porecle si stia despre boacanele noastre mai mult decat toti parintii la un loc; cand nimeream in patiseria unde lucra, langa Casa Pionierilor, aveam asigurate doua pateuri cu branza si un quick-cola 
)); si mai tinea intr-un garaj de tabla o Broscuta gri pe care o scotea foarte rar, doar cand mergea la pescuit. Mie mi se parea acea masinuta tot un fel de gluma de-a lui… adica nu parea de-adevaratelea cum erau daciile albe , obtinute cu greu, cu iaurt si-atat mancat zi de zi… si proprietari tafnosi la fiecare zgarietura. Adevarul e ca broscuta patiserului … era singura masina straina din blocul meu.
Epilog
In zilele nostre broscuta nu mai e o gluma. Nici macar pentru copilul din mine. Broscuta e o masina de luat foarte in serios!
Multumiri speciale
Nikon Romania, pentru 35mm f1,4… obiectiv pentru care inca mi-as vinde un rinichi!
Roxana Bursuc, stie ea pentru ce!
Tags: beetle, broscuta, pbn, print, publicitate
Posted in Cristian Sutu, Nikon D3, bloggeri, color, fotounion, personale, reportaj | 2 Comments »
