February 4, 2010 – 11:11 pm
Dupa cum povesteam …de astazi …in fiecare joi, cineva va scrie in Lanul de Secara.
Cineva care ne tempereaza excesele…care ne tine cu picioarele pe pamant…inima si ADN-ul Lanului de Secara : Amalia Alexandru
Când pălăria dădea tonul eleganţei…
se întâmpla cam de mult, de vreme ce astăzi mai există doar doi meşteri pălărieri, ale căror ateliere par desprinse din albume îngălbenite, găsite într-un Bucureşti la început de secol nou, care a uitat de eleganţă, stil şi prezenţă de spirit.
Dar mai bine ar fi sa-l lasam pe domnul Nicu Zdârcă să-şi spună povestea pălăriilor:
Pe Şepcari
„M-am mutat aici cu atelierul în urmă cu vreo 30 de ani. Lucram într-un atelier în zona magazinului Unirea, cum erau pe atunci Halele Centrale, şi dacă au fost dărâmate fiecare meşter a trebuit să găsească alt loc. Am închiriat de la primărie prăvălia de atunci şi mi-am instalat aici atelierul; vis-a vis era un altul de şepci. Vremurile erau mai grele decât în vremea tinereţii mele, acum oamenii nu mai purtau pălării.”
„Ucenicia am început-o încă de tânăr, la 14 ani când am venit în Bucureşti. M-am născut într-un sat din Gorj, în familie eram 11 fraţi şi fiecare trebuia să-şi facă un rost în viaţă. Aşa că după ce am terminat 7 clase, cum se făcea pe-atunci, am venit la un unchi în Bucureşti. Lângă unchiul meu locuia o doamnă care avea un cumnat pălărier, cu un atelier pe Griviţa. Doamna m-a dus acolo să învăţ o meserie şi aşa am devenit ucenic. După 4 ani de ucenicie am putut fi lucrător. Apoi am plecat în armată, a venit naţionalizarea şi toţi am trecut la cooperativă. Pe atunci cooperativa Sporul din sectorul III avea 4-5 pălărieri.”
Cum apare o pălărie
„O pălărie se face după circumferinţa capului. În general oamenii au capetele ovale, dar există tot felul de forme, unele mai rotunjite, altele cu fruntea proeminentă şi fiecare vrea să poarte pălărie. Au mai început şi tinerii să poarte pălării, după moda ţărilor occidentale, în general pălării cu borul mare pentru hainele lungi sau pălării ca în filmele cu gangsteri, pălării negre, americane.
Întâi trebuie tăiat postavul, tras pe calapod, strânsă pălăria, periată, apretată, uscată, călcată, o mulţime de operaţii. Este o îndeletnicire care cere multă migală, dacă lucrul merge bine într-o zi nu poţi confecţiona mai mult de 10-15 pălării.
Fiecare pălărie este făcută pentru un anumit cap. Dacă cineva vine în atelier şi-mi spune că ar vrea o pălărie, dar nu ştie cum să fie, eu îi recomand un model şi apoi îl ajustez după forma capului, astfel încât să-i vină cât mai bine. O pălărie atent lucrată, care se potriveşte cu îmbrăcămintea îţi dă tonul eleganţei şi îi face reclamă meşterului. Pălăria pune tonul eleganţei pe cap. Modelul pălăriei a rămas cel de demult. Există o mare diferenţă între pălăria de serie şi lucrul de mână. Fabrica (la noi mai există una la Timişoara şi de acolo îmi procur şi eu materialul pentru pălării, şepci, bascuri) produce în serie, dar meşterul măsoară şi croieşte modelul după cum îl avantajează pe client. Apoi mai sunt pălăriile care trebuie călcate, modificate: o pălărie care s-a strâmtat de la ploaie se aşază pe calapodul de metal, ăsta care se distanţează ca o menghină, şi se lărgeşte. Cea care s-a lărgit se desface şi se trage pe un calapod mai mic.”
Ucenicii pălărieri
„Astăzi nimeni nu mai este interesat să înveţe tehnica pălăriilor. Am avut câţiva elevi de la şcolile de meserii, dar au stat câteva zile şi au plecat. Este o meserie în care ai nevoie de multă răbdare, trebuie să fii meticulos, nu e un lucru care se face imediat. Şi trebuie să-ţi placă. Eu m-am îndrăgostit de meseria asta de la început. Când am venit în Bucureşti, nici nu-mi închipuiam că o să devin pălărier, însă apoi atât de mult mi-a plăcut încât n-am vrut să renunţ. În vremea comunismului a fost foarte greu, oamenii nu mai purtau pălării, doar şepcile se mai vindeau. A fost o perioadă dificilă pentru mine. M-am gândit atunci să-l învăţ şi pe fiul meu tainele pălăriilor, dar cum ele nu se mai purtau, nu-i vedeam nici un viitor. El a urmat alt drum, acum este inginer. La mine vin numai oameni în vârstă care vor să înveţe, dar la 60 de ani nu se mai poate; sunt nişte restricţii, se mai întâmplă să mai apară câte o vorbă aspră şi un om matur s-ar considera jignit. Mi-ar plăcea să arăt, să explic, nu găsesc însă doritori tineri. Am 79 de ani şi îndeletnicirea nu-i bine să se piardă, căci oamenii au nevoie de meşteri care să facă anumite operaţii, cum ar fi transformarea unei pălării sau a unei şepci mari pentru o măsură mică, lucru pe care fabrica nu-l face. Dar meşterii nici nu sunt încurajaţi: pe aici peste tot există magazine şi mai puţin ateliere, pentru că spaţiile sunt închiriate prin licitaţie şi meşteşugarii au posibilităţi financiare reduse, chiar dacă vor să-şi continue îndeletnicirea nu mai au unde.
Micii meşteşugari ar trebui încurajaţi, pe Lipscani în vremea tinereţii mele erau căldărari, blănari, şelari, străzile le poartă astăzi numele însă ei nu mai există…
Amalia Alexandru
Posted in diverse | 4 Comments »
