Stie cineva la ce se gandesc femeile cand privesc asa?

February 14, 2010 – 3:56 pm
ABC_5677-Edit

Ce se intampla? Eu cred ca stiu raspunsul. E simplu…se gandesc la Valentine’s Day …sau la 1 Martie, dar nu asta de-o sa vina, ci la ala de acum 10 ani .Nuuu..hotarat femeile nu viseaza fapte marete de dragoste…nu asta le bucura…nu asta le face sa aiba privirea aceasta.

Dragostea pentru ele este cea a gesturilor marunte; cand un cap se sprijina pe un umar, cand simt o mana sigura, trecand peste o frunte plina de ganduri; cand gasesc masa gata pregatita, dupa o zi lunga;  cand nu uiti sa intri grijuliu in farmacie sa cumperi calmante pentru dureri de cap; cand nu conteaza daca el sforaie, cand nu conteaza daca ea vorbeste prea mult.

Asa am cunoscut eu femeile…hai spuneti fetelor…ma insel foarte tare?

A…desigur…nu sunt acestea singurele raspunsuri despre femei si despre dragoste.Ma gandisem astazi sa zic ceva de dragostea care n-are cod de bare…care nu se vinde la supermarket…bla..bla..dragobete..sabloane…asta pentru ca e plin de inimioare, de la clasa a cincea de gimnaziu pana la clasa politica.Nu zic ..ca nu stiu..da, sunt sigur, nu se vinde…dar de cumparat se cumpara ???

Daca e joi…e Amalia!(2)

February 12, 2010 – 12:22 am

Povestiri de la metrou

Dimineaţa obişnuiesc să iau metroul, aşa, de relaxare, câteva staţii în drum spre serviciu. Şi, firesc, fiecare staţie are alte figuri, alt mozaic, alte miresme care îţi gâdilă sau sufocă nările, după caz, dar acelaşi peisaj…

La Universitate miroase veşnic a mucegai şi niciodată a cerneluri. Doar prin pasaj adie boare de cafea, miros de pateuri tocmai scoase din cuptor ori fumul subţire al vreunei ţigări aruncate în graba de a prinde trenul.

În Dristor 1 mă îmbie parfumul de gogoşi, ulei încins care-mi pătrunde în nări, în haine şi se amestecă cu parfumul meu, care până atunci îmi înseninase dimineaţa. Simţi din tunel prezenţa gogoşilor cu gem sau simple, pudrate cu zahăr, şi ştiu înainte cu 100 m că urmează peronul şi pe care parte e. Până trec în Dristor 2 ele mă urmăresc cu încăpăţânare, îmi taie respiraţia şi gata…

Am ajuns în Crângaşi: poftim la ziare nou-nouţe, mireasmă de hârtie abia tipărită, ştiri proaspete strigate cu o voce apocaliptică şi miros de îmbulzeală. Toată lumea se grăbeşte dimineaţa dintr-un soi de frenezie colectivă mai degrabă decât din dorinţa de a ajunge la serviciu. Şi unde mai pui că este abia miercuri…

La Gara de Nord se simte parfum de ducă, de şine scârţâind pregătite pentru vreo cursă de Baia Mare cu 13 ore de parcurs, dar şi cu un bonus de alte 12 ceasuri întârziere.

Doar la Unirii se schimbă atmosfera când simt fior de teatru ce mă scoate din monotonia călătoriei, gândindu-mă pentru o clipă că totul trece în goana mare şi undeva, poate chiar în ultimul vagon, am ignorat esenţialul.

Încă mai cred într-un vechi proiect la care m-am tot gândit după ce am vazut un documentar despre staţiile metroului din Stockholm. Într-un joc cu timpul şi cu dinamica trenurilor am putea umaniza spaţiul de la metrou, să facem din el o alternativă a lumii de deasupra.

metro-18

Şi urcând agale spre un alt peron îmi aduc aminte de ineditul unei situaţii când vatmanul trenului, devenit aproape un pilot automat, urmează staţia X cu peronul pe partea dreaptă, s-a dovedit a fi extrem de uman: derutat de indecizia unor călători a urlat în difuzoare din toţi plămânii- vă urcaţi sau nu vă urcaţi? stârnind hohotului întregului vagon. Un semn de normalitate, într-o seară târzie, într-un oraş care şi-a pierdut culoarea. Deci, vă urcaţi?…

Amalia Alexandru

CRISBASAN.CRISTIAN CRISBASAN.Marti, pe 16 februarie…Vernisaj!

February 10, 2010 – 5:49 pm

A-MUSE Poster final

O nouă sesiune a cursului de Fotograf la CPPC

February 9, 2010 – 1:50 pm

AFIS_foto

Pentru toţi cei pasionaţi de fotografie, Centrul de Pregătire Profesională în Cultură organizează o nouă sesiune a programului de specializare pentru ocupaţia de FOTOGRAF, în perioada 15 februarie-23 aprilie 2010, la sediul din Bucureşti.

Pe parcursul celor 120 de ore, repartizate seara, de la 1800-2100, şi în zilele de week-end, participanţii vor deprinde tehnici fotografice specifice, vor analiza propriile imagini, realizate pe temele indicate, beneficiind de îndrumarea unor specialişti cu o bogată experienţă în domeniu.

Atelierele de lucru, dominante în programa cursului, vor competa elemente teoretice prezentate.

Conţinutul tematic al programului:

  • noţiuni introductive (istoria fotografiei, prevederi legislative în domeniul dreptului de autor)
  • echipamentul fotografic şi şedinţa foto
  • elemente de fotocompoziţie
  • tehnica portretului
  • fotografia de natură
  • realizarea fotografiilor de arhitectură
  • fotografia macro
  • fotografia de noapte
  • tehnici în fotografia alb-negru
  • prelucrare digitală;
  • alcătuirea unui portofoliul
  • prelucrare fotografică

Cursul se finalizează cu evaluare teoretică şi practică, iar absolvenţii primesc un certificat de competenţe recunoscut de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării.

Condiţii de acces:

-cunoştinţe de bază în utilizarea computerului

-aparat foto digital cu funcţie manuală

Tarif: 1200 lei (taxă care poate fi achitata în 3 rate)

Contact:
Amalia Alexandru, expert consultant—organizator de curs
tel: 021/3100815, tel/fax: 021/3100816
Mobil: 0788 90 55 53

amalia.alexandru@cppc.ro

Afara deja nu mai este iarna si nici zapada!!!…e NEVROZA!!!

February 9, 2010 – 1:23 pm

ABC_5403

ABC_5394

ABC_5392

La zapada cu Petru

February 9, 2010 – 1:24 am

ABC_5372

ABC_5379

ABC_5359

ABC_5354

Lumina de iarna

February 6, 2010 – 9:24 pm

ABC_5438

ABC_5273

ABC_5441

Daca e joi…e Amalia

February 4, 2010 – 11:11 pm

Dupa cum povesteam …de astazi …in fiecare joi, cineva va scrie in Lanul de Secara.

Cineva care ne tempereaza excesele…care ne tine cu picioarele pe pamant…inima si ADN-ul Lanului de Secara : Amalia Alexandru

mode11


Când pălăria dădea tonul eleganţei…

se întâmpla cam de mult, de vreme ce astăzi mai există doar doi meşteri pălărieri, ale căror ateliere par desprinse din albume îngălbenite, găsite într-un Bucureşti la început de secol nou, care a uitat de eleganţă, stil şi prezenţă de spirit.

Dar mai bine ar fi sa-l lasam pe domnul Nicu Zdârcă să-şi spună povestea pălăriilor:

Pe Şepcari

„M-am mutat aici cu atelierul în urmă cu vreo 30 de ani. Lucram într-un atelier în zona magazinului Unirea, cum erau pe atunci Halele Centrale, şi dacă au fost dărâmate fiecare meşter a trebuit să găsească alt loc. Am închiriat de la primărie prăvălia de atunci şi mi-am instalat aici atelierul; vis-a vis era un altul de şepci. Vremurile erau mai grele decât în vremea tinereţii mele, acum oamenii nu mai purtau pălării.”

„Ucenicia am început-o încă de tânăr, la 14 ani când am venit în Bucureşti. M-am născut într-un sat din Gorj, în familie eram 11 fraţi şi fiecare trebuia să-şi facă un rost în viaţă. Aşa că după ce am terminat 7 clase, cum se făcea pe-atunci, am venit la un unchi în Bucureşti. Lângă unchiul meu locuia o doamnă care avea un cumnat pălărier, cu un atelier pe Griviţa. Doamna m-a dus acolo să învăţ o meserie şi aşa am devenit ucenic. După 4 ani de ucenicie am putut fi lucrător. Apoi am plecat în armată, a venit naţionalizarea şi toţi am trecut la cooperativă. Pe atunci cooperativa Sporul din sectorul III avea 4-5 pălărieri.”

Cum apare o pălărie

„O pălărie se face după circumferinţa capului. În general oamenii au capetele ovale, dar există tot felul de forme, unele mai rotunjite, altele cu fruntea proeminentă şi fiecare vrea să poarte pălărie. Au mai început şi tinerii să poarte pălării, după moda ţărilor occidentale, în general pălării cu borul mare pentru hainele lungi sau pălării ca în filmele cu gangsteri, pălării negre, americane.

Întâi trebuie tăiat postavul, tras pe calapod, strânsă pălăria, periată, apretată, uscată, călcată, o mulţime de operaţii. Este o îndeletnicire care cere multă migală, dacă lucrul merge bine într-o zi nu poţi confecţiona mai mult de 10-15 pălării.

Fiecare pălărie este făcută pentru un anumit cap. Dacă cineva vine în atelier şi-mi spune că ar vrea o pălărie, dar nu ştie cum să fie, eu îi recomand un model şi apoi îl ajustez după forma capului, astfel încât să-i vină cât mai bine. O pălărie atent lucrată, care se potriveşte cu îmbrăcămintea îţi dă tonul eleganţei şi îi face reclamă meşterului. Pălăria pune tonul eleganţei pe cap. Modelul pălăriei a rămas cel de demult. Există o mare diferenţă între pălăria de serie şi lucrul de mână. Fabrica (la noi mai există una la Timişoara şi de acolo îmi procur şi eu materialul pentru pălării, şepci, bascuri) produce în serie, dar meşterul măsoară şi croieşte modelul după cum îl avantajează pe client. Apoi mai sunt pălăriile care trebuie călcate, modificate: o pălărie care s-a strâmtat de la ploaie se aşază pe calapodul de metal, ăsta care se distanţează ca o menghină, şi se lărgeşte. Cea care s-a lărgit se desface şi se trage pe un calapod mai mic.”

Ucenicii pălărieri

„Astăzi nimeni nu mai este interesat să înveţe tehnica pălăriilor. Am avut câţiva elevi de la şcolile de meserii, dar au stat câteva zile şi au plecat. Este o meserie în care ai nevoie de multă răbdare, trebuie să fii meticulos, nu e un lucru care se face imediat. Şi trebuie să-ţi placă. Eu m-am îndrăgostit de meseria asta de la început. Când am venit în Bucureşti, nici nu-mi închipuiam că o să devin pălărier, însă apoi atât de mult mi-a plăcut încât n-am vrut să renunţ. În vremea comunismului a fost foarte greu, oamenii nu mai purtau pălării, doar şepcile se mai vindeau. A fost o perioadă dificilă pentru mine. M-am gândit atunci să-l învăţ şi pe fiul meu tainele pălăriilor, dar cum ele nu se mai purtau, nu-i vedeam nici un viitor. El a urmat alt drum, acum este inginer. La mine vin numai oameni în vârstă care vor să înveţe, dar la 60 de ani nu se mai poate; sunt nişte restricţii, se mai întâmplă să mai apară câte o vorbă aspră şi un om matur s-ar considera jignit. Mi-ar plăcea să arăt, să explic, nu găsesc însă doritori tineri. Am 79 de ani şi îndeletnicirea nu-i bine să se piardă, căci oamenii au nevoie de meşteri care să facă anumite operaţii, cum ar fi transformarea unei pălării sau a unei şepci mari pentru o măsură mică, lucru pe care fabrica nu-l face. Dar meşterii nici nu sunt încurajaţi: pe aici peste tot există magazine şi mai puţin ateliere, pentru că spaţiile sunt închiriate prin licitaţie şi meşteşugarii au posibilităţi financiare reduse, chiar dacă vor să-şi continue îndeletnicirea nu mai au unde.

Micii meşteşugari ar trebui încurajaţi, pe Lipscani în vremea tinereţii mele erau căldărari, blănari, şelari, străzile le poartă astăzi numele însă ei nu mai există…

Amalia Alexandru

Sulina – o fotografie pe zi

February 4, 2010 – 1:28 am

IMG_0098

Criza e buna…!

February 4, 2010 – 1:15 am

Culoarul Rucar – Bran : Cheile Gradistei – Moeciu de Sus.

Intamplare reala si repetabila.

Am facut o plimbare de vreo doua ore…zapada, frig ..etc.Ora 12.00 pm.Intram intr-una din zecile de pensiuni…sa bem ceai …ceva cald.Un grup de 10 persoane.Pana la urma au fost tuici fierte…vin..etc. Plecam, vrem sa platim…insa surpriza…totul din partea casei…eram primii oameni care trecusera pragul pe 2010. Sa nu va imaginati ca era vreo maghernita insalubra…totul stralucea…amenajarea foarte profesionala…de la mobilier pana la vesela!

A…pentru ca suntem in Romania, la intrare era desigur o gresie lucioasa…buna sa-ti rupi gatul…dar astea sunt detalii.

gradistea1