December 22, 2011 – 7:02 pm
Nu stiu altii cum erau pe 22 decembrie 1989, insa eu eram asa…cam pe la 14 ani. Si, desi e la moda “decontextualizarea” , as aseza un pic povestea ( subiectiv, cum altfel?!) in realitatea gloriosului an ( pentru aceia de-au invatat la scoala ca Andreea Esca e personaj istoric) .
Incercand sa ma eliberez de tot balastul acumulat in ultimii 23 de ani, pentru copilul de 14 ani, comunismul era asa :
- o stare de fapt , de neschimbat, desi simteam asa irational ca nu e o stare buna. Invatasem la scoala ca asta e ordinea fireasca, ca evolutia speciilor : comuna primitiva, sclavagism, feudalism, capitalism, comunism. Stiam deci ca suntem intr-o societate superioara… si, desi nu ne era bine, asta era pretul platit pentru… avangardism socio-politic.
- cand deschideam dimineata in baie ” Statele lumii de la A la Z ” la o republica cu nume ciudat din Africa sau Asia si vedem ca nu e un stat socialist, instantaneu gandeam : acolo sunt oameni foarte saraci , someri si putini oameni foarte bogati, iar in magazinele lor se gaseste la discretie ciocolata sau sunca de Praga sau blugi… Ma gandeam ca traiesc permanent sub presiunea unui potential razboi…, ca de…, ei nu lupta pentru pace. Va spun sincer, ma felicitam ca nu m-am nascut acolo…
- seara, cand de la scoala venind, auzeam pe scara blocului Europa Libera la maxim ( asa asculta tata), eram cuprins de doua sentimente contradictorii. Simteam asa un fel de mandrie si febra revolutionara, DAA, tatal meu facea ceva ilegal si curajos. Ma gandeam apoi ca e putin periculos, dar ma linisteam rapid. Un coleg de scoala al carui tata era colonel de securitate, ne spusese ca nu e rau sa ascultam asa ceva, in felul asta eram informati de ce minciuni sunt in stare sa fabrice capitalistii.
- daca 22 decembrie ar fi fost, sa spunem, in 1984..85, m-as fi gandit asa : comunismul e rau, pentru ca nu se gasesc la Librarie masinute metalice cum avea Sandu al carui tata fusese in America; sau e rau pentru ca ” Cronica desenelor animate” tine jumatate de ora, doar sambata. In 1989 stiam ca e rau, pentru ca bunica trebuia sa fure in fiecare toamna porumb de pe pamantul ei , muncit de ea, dar recoltat de CAP. Si ca mancam banane, odata pe an, dupa ce salivam doua saptamani pana se coceau invelite in ziar , pe dulap. De apa calda, caldura si alte chestii casnice nu mai pomenesc… Situatia devine si acum similara in multe zone din tara.
Asa eram eu pe 22 decembrie 1989, iar ce s-a intamplat in seara aceea in oraselul in care m-am nascut mi s-a parut aventura suprema … de la care doar lasii sau lipsitii de viziune indraznesc sa lipseasca. Astfel, am stat o noapte intreaga sub balconul Prefecturii ( sau ce-o fi fost ea atunci ) , printre taburi si tancuri , impreuna cu alte cateva sute de ametiti. Sansa mea a fost ca parintii mei erau in acel moment la fel de vizionari ca si mine, si nu s-au opus.
Aceasta incercare nu a fost in zadar, pentru ca spre miezul noptii la balcon a aparut Simona aruncand portocale. Mai precis Simona de la ADAS. Chiar si copiii de 14 ani stiau ca ea era curva orasului. In acea noapte, credeti-ma , avea un fel de aura. Simona reusise sa umple de diverse boli tot aparatul de partid, in frunte cu primul secretar. Si acum , de parca ar fi impartit in sfarsit dreptate peste popor , ne dadea la toti portocale. In sufletul meu fraged s-a produs o definitiva mutatie. De atunci, fetele de felul acesta sunt pentru mine undeva foarte sus in piramida moralitatii, mult mai sus decat cei ce, vai! merg la birou , in fabrici sau aiurea … la munca. Ei nu ar arunca niciodata cu portocale…
Posted in diverse | 10 Comments »
