Portret de familie. A treia zi.
December 9, 2011 – 12:00 amSuntem in Sagetii 6, pentru voi, pana marti. Impreuna cu Pepsi, Xerox, Ikea si Starbucks. Povestea merge mai departe. Despre cartile postale din aceasta seara, in curand, la FotoUnion.
PseudoCruciada, de la Sibiu la Sighisoara…
December 6, 2011 – 2:25 pmN-am vreo poveste anume… in vorbe adica. Mai ales ca ce se intampla in Lanul de Secara… ramane ferecat aici.
De data asta am plecat 7 pitici, fara Alba ca Zapada, bine inghesuiti intr-un Logan MCV . Automobil care s-a dovedit extraordinar… capabil de toate greutatile si facut parca pentru nevoile noastre. De aceea, de astazi, devine masina oficiala a Lanului de Secara.
In rest, am trait patru zile cu dorinta de a locui un pic in fiecare casa si cetate uitata de sasi in spatiul asta… cotropit acum de unii. Unii pe care n-am sa-i numesc. Apropo de 1 decembrie. Eu cel putin sunt om… inainte de a fi roman. Si-mi trece prin minte un gand ciudat, poate chiar pacatos pentru romanii mai verzi. Sasii, care au costruit aici o lume, trebuie sa fi fost foarte tristi cand au fost asa, intr-o dimineata, rupti de Imperiu. Si asezati mai la margine.
Cu toate acestea, inca este foarte frumos in Transilvania.
Tags: aventura, Biertan, Biserici evanghelice fortificate, Ce urmaresc, cruciada, sasi, Transilvania
Simon Toyne
November 28, 2011 – 6:33 pmLa Portret de Familie… via Editura All ( care pentru noi inseamna Loredana )
Portret de familie: prima seara cu bloggeri
November 28, 2011 – 1:07 am
Multumiri spaciale Ancai… pentru cele trei cuvinte!
De Sarbatori, ati vrea sa veniti pe la noi?
November 26, 2011 – 9:39 pmAdica intre 6 si 13 decembrie, la FotoUnion. Suntem aproape gata!
La multi ani, Eugenia!
November 26, 2011 – 3:32 pm
Un fel de a va pastra amintirile
November 25, 2011 – 10:49 pm
Usa de la biroul meu de scolar mi-o amintesc imposibil de inchis si mai ales extrem de riscant de deschis. Pentru ca, odata deschisa, navaleau peste tine randuri de caiete, creioane , carti , tot felul de grozavii doar de mine stiute. Si asezate intr-o dezordine matematica. Matematica de neinteles pentru mama, care de cateva ori pe an, ma forta sa-mi aranjez lucrurile in algoritmi usor de patruns pentru toata lumea.
Nimic neobisnuit, poate… mai putin momentele de acest fel care se petreceau in jur de 10 ianuarie. In acele zile, toata casa intra intr-un iures post sarbatori. La fel si camera mea. Atunci, din biroul meu , bine dosite, rasareau 3..4 sticle de Pepsi , ascunse inainte de Craciun . Rezerva mea strategica salvata din cele doua lazi de care aveam parte, o data pe an, de Sarbatori. Nu sunt un strangator. Cine ma cunoaste ar spune… din contra ! Cu toate astea… cele doua lazi livrate an de an erau in capul meu cadoul suprem, momentul unic… Si daca ma puneti sa-mi aduc aminte de trei lucruri care as vrea sa mai fie ca in copilarie, unul este Pepsi.
Al doilea ar fi cartile postale primite de sor’mea de la o prietena din America. Erau fascinante, pentru ca erau hartii tiparite … deci oarecum oficiale , dintr-o tara in care nu venea Mos Gerila. Intelegeti?
Al treilea lucru deosebit din copilarie era familia. Pentru ca habar n-avem eu atunci ce inseamna asta… insa aveam privilegiul copilului – acela de – a-i simti caldura.
Aceasta este povestea pe care eu am s-o retraiesc la studio, intre 6 si 13 decembrie. De fapt nu, nu eu. Fiecare dintre voi gaseste in perioada asta la noi un coltisor din ce va place mai mult de sarbatori. In mod sigur va fi caldura, va fi Pepsi…, iar fotografiile noastre se transforma in carti postale…, pentru ca Xerox… va face aceasta vrajitorie.
Eu si Cristian Sutu va asteptam. La FotoUnion!
Acasa la Maruca Cantacuzino
November 21, 2011 – 9:16 pmAm un prost obicei sau mai bine spus inca un prost obicei… Imi imaginez locurile necunoscute , intodeauna, dupa cum mi-ar placea mie sa fie. Pana la cele mai mici amanunte. La fel mi se intampla si cu oamenii, cu diferenta ca pe oameni refuz sa-i cunosc altfel decat imi place mie sa fie. Slava domnului ca oamenii stiu sa minta, sa se prefaca , sa fie ipocriti. Cat de linistitor! Din pacate, cu locurile nu se intampla asa.
Imi aduc aminte de prima data cand am intrat intr-un bordel , constient ca fac asta ; nu discut de ocaziile inconstiente. Am intrat in interes profesional: acela de fotograf . Si am fost socat. In capul meu, locul trebuia sa fie intunecat, in sensul misterios, incarcat de catifele si matasuri ; sa aiba un aer greu, apasator, de mosc, de tutun, asa ceva, intre germinatie si descompunere. Probabil cu asta , undeva in subconstientul meu, se asociaza dragostea, convins fiind ca bordelul e locul unde se vinde dragoste vrac, in stare pura si fara aditivi…
Am fost desigur… dezamagit. Am patruns intr-un loc aseptic, cu aerul unei receptii de distrubuitor de papetarie. Mi-am zis: bine ca nu e insalubru! Am executat munca de fotograf, portret si peisaj, si am parasit stabilimentul ranit, nu-i asa, in dragoste.
Patania aceasta am povestit-o cu dorinta de pune tuse mai groase pe trairile identice avute cand am intrat in Muzeul Enescu, sau Palatul Cantacuzino sau “partial” sediul Uniunii Compozitorilor si cine stie ce alta adunare de oameni mai gazduieste locul. 
Am plecat la fotografiat Casa cu lei e pe Calea Victoriei , cu voie de la Ministerul Culturii , in cadrul unui proiect al cursului de fotografie gazuit de CPPC. Altfel, cred ca ar fi fost foarte complicat de intrat acolo cu camere mari si negre. In treacat fie spus, nu se pricep cei de la minister sa conserve cladiri sau monumente. Insa au conservat foarte bine atitudini din vremea cand orice functionar, din orice minister, avea abacu’ lui langa cana de cafea cu fierbator rusesc. Si ma refer la priviri incruntate sau bovine , ” consultanti” care iti raspund rastit si deranjati cand indraznesti sa-i intrebi ceva. Am aflat, de asemenea, ca Cielo grena montat in fata cladirii si care incomoda un pic la fotografiat era conservat din lipsa de sofer pe pozitie. De ani buni, probabil.
In rest, tanti de la muzeu e foarte draguta. N-a vorbit nimeni cu noi despre Enescu, Cantacuzino, Maruca … istorii de-astea. Au fost putin ocupati sa se uite in buletinele noastre si sa ne treaca intr-un fel de registru gros , pentru persoane periculoase. Asta e o banuiala, n-am indraznit sa intreb.
Pornisem hotarati, initial, la un fel de studiu de fotografie de arhitectura. Fatade , vecinatati…Am trecut fascinati de marchiza si cu ajutorul toamnei lungi care a mai lasat cateva frunze prin copaci, am reusit sa ne ferim de aparatele de aer conditionat, de zonele cu tamplarie de PVC alb – curat si, desigur, de impletitura de sarme si cabluri specifica oricarei institutii moderne. N-am reusit sa ne ferim insa de directorul Uniunii Compozitorilor, care a venit sa se asigure, un pic isteric , ca nu fotografiem decat jumatatea de palat care apartine Ministerului Culturii. Omu’ stia ce vorbeste, pentru ca bucata lui de curte arata ca o mica autobaza. Microbuze, forfota , popor. Popor din Coreea care filma la Palat – aripa UC , o telenovela.
Dragut! am zis noi; dragut! au zis si ei in coreeana. Si ne-au dat fursecuri si cafea si s-au minunat : ei multi, mici si galbeni si relaxati ; noi nervosi si frustrati de macaralele lor.
Acestea fiind spuse … s-au dus dracului imaginatiile mele ca o gasesc pe Printesa la o cafea cu Regina, printre draperii. Am citit undeva ca Maruca era fascinata de ocultism. S-ar putea oare sa trimita un spirit sa le traga de bigudiuri pe muzeog(r)afele din Romania? Alte sugestii?
Dincolo poate de exagerarile si rautatile mele din acest text, nu era de bun simt ca la Muzeul Enescu sa aud non stop Enescu? In toate cotloanele? Nu esti idiot daca crezi altfel?
In rest, a fost deosebit. Mi-as dori ca macar o data pe saptamana sa beau cafeaua in Palatul mic, din spate. Si sa nu mai vad diverse coli A4 pe care scrie ” accesul interzis”. Se poate?
Noapte buna!
Putina normalitate sau Chemgeneration
November 17, 2011 – 7:49 pmDesi nu e cool… mie in liceu mi-a placut tare mult chimia. Fara sa am insa o pasiune, chimia organica spre exemplu, era o materie la care invatam cu placere. Sa mai pomenesc profesoara… pe doamna Bulgare… care ma placea asa…intr-un fel matern ?
Sa revenim. Ieri am fost la Chemgeneration si am fost impresionat sa vad oameni din Romania care fac evenimente despre lucruri normale, reale, folositoare. Oameni adica : elevi si studenti eminenti care aveau inca acel “puf” de candoare al adolescentei. Si profesori , oameni din industrie, care nu au vorbit despre bani , despre crize, despre smecherii de vandut rahaturi.
Am aflat ca 2011 este anul Unesco al chimiei si am mai aflat ca 7 miliarde de suflete pe pamant … daca ar fi hraniti doar “bio” ar ramane rapid doar 2. Strict din motive de foame.
Cel mai placut pentru mine a fost sa vad ca “agenda” oamenilor normali este alta decat ai fi tentat sa crezi atunci cand deschizi televizorul. Adica in Romania se poate si fara isterie extrema , fara teme frivole, fara indivizi care, pentru ca nu le placea nimic cand erau mici, s-au facut politicieni.
Mi-as dori sa fotografiez doar astfel de evenimente. Uite… chiar ceva despre anul international al fizicii… unde aveam numai 5. Orice… doar sa intalnesc oameni pasionati. Restul… sa se hraneasca bio !
