Lanul de secara

De la Talcioc ( Amalia…de joi care a trecut…)

March 23, 2010 – 1:06 pm

Nota : Publicarea a fost intarziata …prin vointa mea….pentru suspans desigur! Scuzeee…

Trăieşti în trecut. Uiţi prezentul, te depăşeşte el pe tine…

Mi se pare o frază pertinentă, care mi se potriveşte mai ales atunci când merg la talcioc. Obişnuiesc să fac acest exerciţiu, din plăcere, la răstimpuri, când îmi aduc aminte de colecţia mea de scrisori.

Surprinzător sau nu, acest târg de vechituri al unui oraş poate spune mult despre viaţa locuitorilor lui, aşa cum spun scrisorile despre lumea corespondenţilor.

Este loc destul pentru toate. Şi pentru: mobile, pânze în ulei, radiouri, piese de autoturisme, conserve, cuţite, sfeşnice ori bibelouri, yale, puşti, chei, unelte, volume hiperfrunzărite, imitaţii sau bijuterii veritabile, cu pietre mai mult sau mai puţin autentice, carpete, radiatoare, monede, perechi scâlciate de încălţări sau descompletate, tastaturi, i-Mac-uri şi telefoane mobile, grămezi de haine vechi din care poţi trage spre probare vreo cămaşă, dar şi pentru priviri scrutătoare, grimase false, expresii indiferente sau curioase, zâmbete cordiale ori feţe indignate şi ostile.

Toată această marfă îşi aşteaptă negociatorii, căci nimic nu se lasă la voia întâmplării; împrăştiate sau aşezate îngrijit pe: muşamale decolorate, cearceafuri pătate, jurnale vechi, saci de rafie, folie, hârtie, tarabe scorojite, sau direct, pe capota maşinii, o Dacia 1300.

Trei lucruri dau consistenţa acestui mic univers: a vine, a cumpăra şi curiozitatea.

Am cunoscut talciocul bucureştean acum câţiva ani, la marginea Pantelimonului, când mai puteai găsi printre noroaie obiecte vechi, interbelice, unele chiar cu oarecare valoare. Între timp am aflat că şi acest biet târg de vechituri îşi are “economiştii” săi, cei câţiva cunoscători, renumiţi negustori, numiţi în viaţa reală anticari, care deţin supremaţia: vin la primele ore ale dimineţii şi cumpără la preţ modic, obligatoriu, tot ce poate fi însemnat de la fiecare tarabă, revânzând apoi înzecit la prăvăliile proprii din centrul oraşului.

În urma lor râmân doar chinezăriile, boarfele sau obiectele care nu au suscitat interesul.

Devine obositoare după o vreme nu înghesuiala sau zumzetul glasurilor întretăiate de strigătul vreunui comersant: “Şosete, şosete, 6 perechi la 10 lei”, cât invazia de obiecte asupra propriului spaţiu. Peisajul dispare sub o halucinaţie a unei pelicule, derulată în faţa ta, care te prinde şi devine tot mai strâmtă.

Trebuie să ai organ să accepţi experienţa talciocului: fie ajuns în deznădejde vinzi obiectele uitate, fie cauţi rătăcite printre sute de nimicuri acela cu semnificaţie, sau vii într-un prilej de vorbă cu vechi cunoştinţe. Exemplul ultim este al domnului Mihuţ, “cel mai vestit anticar, la a treia generaţie”, după cum singur se prezintă. Avea 2 pânze de Ghiaţă promise unei cunoştinţe, aşa că nu mi-a dat decât 2 cărţi poştale. Într-una am recunoscut slova epistolară a începutului de secol şi o bucată a Bucureştiului pierdut:

De data asta talcicul a meritat efortul dimineţii de sâmbătă, pentru întâlnirea cu cele trei personaje din epistolă, cu anticarul care mi-a oferit fără voie povestea lor, cu un vânzător insolit, în persoana unui bătrânel simpatic al cărui glas răzbea cu greu prin ceaţa mititeilor autohtoni de la ieşire: „Un leu bucata, un leu bucata, bune-bune, americane”. N-am înţeles prea bine ce vindea şi, în primul moment, nici nu mi-a păsat, eram prea încântată de achiziţia mea. Păreau capcane pentru insecte, acel adeziv insuportabil de care se prind zburătoarele în zilele cu arşiţă. Pluralul agasant şi culoarea alb-gălbuie mi-au stârnit curiozitatea şi m-am întors peste umăr, privind prin gardul de plasă: erau…prezervative. Rămâne o enigmă dacă aveau şi termen de valabilitate…

Jeny Metaxa-Doro-actriţă, interpreta Rodicăi din primul film românesc, Independenţa României, 1912.

Fotoglob-atelier fotografic de pe vechiul Bulevard al Academiei, vis-a-vis de Hotelul Bristol. Astăzi, clădirea Librăriei Mihai Eminescu.