Lanul de secară

Fara repetitie – jurnalul unei profe…(3)

In linistea diminetii, cand crezi ca ai cu tine intreaga lume, povestea strazii poate fi uluitoare, daca ai rabdarea si curajul sa te opresti. Strada – poveste asculta povesti nespuse si deapana pas cu pas aventura noastra cea de toate zilele. E aproape inefabil sa fii trecator pe strada – poveste si sa realizezi ca ceea ce vezi, auzi, simti- adica traiesti, nu e repetitie, e realitatea…

Rude, prieteni, colegi, cunostinte, straini; fete, portrete, mutre, umbre, masti -toate iti dau gratis lectia de trait; sa incerci sa nu-ti dorestinimic din ce nu ai deja; sa te obissnuiesti cu ideea ca normalul a devenit exces de zel; ca de cele mai multe ori primeaza, absurd si ironic, principiul conform caruia nu poti lurcra de- adevaratelea, fiindca iti faci meseria; ca lectia de adaptare se invata cel mai bine de la gandacul de bucatarie; ca nu ai decat doua optiuni : sa ai succes, dar la pachet cu dusmanii aferenti, sau sa ramai in anonimat, dar cu o droaie de prieteni.

Pe strada – poveste, normalul de zi cu zi iti aminteste sa retraiesti ce-ai uitat; sa privesti peste umar cautand ceva din urma, inceput si netrait pana la capat. Telefonul suna straniu si nepotrivit; inima bubuie in piept, in gat, in cap in urechi. O clipa, doar una, si prezentul e deja trecut. Te dezmeticesti. Iti dai seama ca maine nu mai e, ca “prea tarziu” exista. Ca ai cazut si tu -previzibil, de altfel -in capcana sortii: in navalnica tinerete, faci planuri, mereu altele aproape ca traiesti in viitor, “maine”fiindu-ti cel mai drag aliat. Uiti prezentul, il depasesti. Batran fiind, amintirile curg la fel de navalnic.

Traiesti in trecut. Uiti prezentul, te depaseste el pe tine. Cu alte cuvinte, clipa de fata nu are, din start, nicio sansa. Intelegi, adesea prea tarziu,ca cel mai greu lucru din lume e sa-ti accepti destinul cu care nu negociezi; poti cel mult sa promiti, sa-ti iei un angajament si sa gasesti paiul de care sa te agati – credinta, increderea, ceva, orice.Cel mai greu lucru din lume e sa dai o sansa prezentului, sa nu-l depasesti, sa nu-l lasi sa te depaseasca. Sa-ti amintesti ca amanarea e dusmanul si ca” maine”e o capcana; ca nu poti renunta cand oameni, putini sau multi,depind de tine – unii, ce inca sunt, traiesc intre doua telefoane de la tine; altii, ce nu mai sunt, asteapta un gand fugar spulberat in neant; unii simt nevoia prezentei concrete, palpabile; altii se simt fericiti doar cu un zambet sau o vorba aruncata. Tu stii insa ceva: chiar daca mintea uita, urechea nu aude sau ochii nu vad, inima isi amintestece inseamna sa crezi si sa iubesti neconditionat. Tu stii ca nu e repetitie, e realitatea.

Add on: Prima regula a scrisului  e sa nu scrii despre ceea ce stii. M-am abatut. Mai bine sa imi para rau de ceea ce am facut, decat…

Un text de sor’mea